Blogul meu

Prin intermediul prietenilor mei am ajuns sa-mi fac blog. Nu aveam nevoie sa am grija de asa ceva. E ca un copil pe care trebuie sa-l hranesti mereu, altfel moare (cum s-a intamplat cu celalalt blog al meu despre care numai Dumnezeu stie ce e cu el acum, ca eu nu mai stiu nici parola si nici adresa pe care l-am creat). Dar uite-ma aici, la ora aceasta mirifica, postand ceva (ramane la aprecierea voastra cat de putin interesant e) pe blogul meu personal.
Chiar ma gandeam azi ce faceam eu cu tot ceea ce scriam. Scriam orice. Chiar si cantece. Orice-mi tuna prin minte scriam.
Dar nu pe un blog, cum fac acum, ci pe o bucata subtire de hartie dintr-un caiet de la scoala, pe care-l aruncam la sfarsitul anului fara sa ma mai uit ce era in el. Si asa dispareau creatiile mele foarte putin interesante, dar care pe mine ma faceau sa ma simt bine citindu-le a doua oara.
Depindeau, bineinteles, de starea mea psihica. Intr-o zi eram nebuna, intr-o zi nu (azi e o zi in care sunt), intr-o zi eram suparata, alteori eram foarte fericita. Dar de obicei imi puneam gandurile pe hartie in momentele fericite. Imi placea (si inca imi mai place) sa comentez evolutia anumitor oameni. Si de fiecare data spuneam ceva amuzant.
Inca mai am o agenda veche de cand eram eu mai mica (nu c-as fi acum o batranica zbarcita) in care scriam tot felul de prostii. Tin minte chiar si cateva titluri: "Cercei si pearcinguri" (nu stiu cat de corect am scris al doilea cuvant al titlului), "Motociclete", "Fata tatei" ... Hmm.. Cam atat imi pot aminti acum. As putea sa le iau sa le trensciu pe blog. Si poate le mai imbunatatesc pentru ca mintea mea de la 14 ani de om diliu s-ar putea sa va sperie prea tare.
Ar trebui sa-mi termin postarea, incepe Hannah Montana (nu radeti, chiar imi place Miley Cyrus si interpretarea sa, iar serialul e chiar amuzant) si n-as vrea sa ratez episodul.

Chiorul meu noroc

Astazi cand am iesit din bloc (imbracata subtirel - adecvat unei zile de vara) a inceput sa picure. Am accelerat pasul pentru ca voiam sa ajung in statia de autobuz mai repede. Evident ca si ploaia s-a grabit sa ma boteze bine de tot.
Nu m-am lasat. Aveam o tinta bine gandita: Mall-ul. Fireste ca si ploaia si-a schimbat planurile si in loc sa revina la picurii mici si desi, s-a hotarat sa ramana la furtuna ingrozitoare. Dupa 1 minut am ajuns in statia de autobuz ciuciulete. Probabil aveam apa si-n chiloti (asta nu ma impiedica sa-mi continui calatoria).
In statie trebuia sa ma intalnesc cu Dooz. Bineinteles ca nu era acolo. Acest lucru nu m-a enervat. Doar m-am resemnat si ma uitam in directia din care trebuia sa apara.
Dupa ce am devenit mai ciuciulete decat eram, Dooz a aparut. Era leoarca saraca.
Ne-am urcat in autobuz si am plecat.
Si ca aceasta postare sa aiba un final dragut, tin sa-i multumesc prin intermediul ei lui Dooz pentru simplul fapt ca a suportat sa o tarasc prin magazine si sa ma uit la fiecare produs din ele. Multumesc!

Surprinsa

Am ramas placut surprinsa sa vad ce gandesc unii oameni despre mine. Exista prieteni care iubesc cu adevarat. Ciudat dar e chiar adevarat. Nu mi-as fi inchipuit. Doar uite-te la mine. Ce-ai putea vedea? Sunt o persoana comuna, aproape invizibila pe strada. Dar ei ma iubesc.

Bineinteles, orice lucru are si o parte negativa: as putea sa jur ca sunt oameni care ma urasc si probabil chiar acum imi adreseaza mintal cuvinte urate. De ce? Nu ma consider o persoana rea. De fapt NU sunt o persoana rea. Sunt doar eu.

In momentul acesta as vrea sa le citesc oamenilor gandurile si sa le raspund la ele, nu la vorbe. Inafara de faptul ca m-as amuza pe saturate as putea sa-mi fac dreptate. Dreptate insemnand, in acest context, sa le blochez mintile sa mai gandeasca tampenii despre viata mea.

Dar pentru ca in momentul de fata nu am absolut nici cea mai mica dovada ca cineva ar gandi lucruri rele despre mine, n-am pe cine sa invinovatesc. Trebuie doar sa le multumesc anumitor persoane pt ca exista si pentru ca tin atat de mult la mine. Va iubesc!